Christian Friedrich Samuel Hahnemann ( 1755-1843)

 

samuel-hahnemann

Christian Friedrich Samuel s-a nascut la Meißen, Saxonia, fiind al treilea copil al familiei Christian Gottfried Hahnemann si a doua lui sotie, Johanna Christiane Spieß. Tatal lui a fost pictor la renumita Manufactura de portelan din Meißen. Pentru ca situatia financiara in familia Hahnemann nu era una prea buna, Samuel a trebuit de mic sa invete sa se descurce singur. Dand dovada de o minte vioaie, usurinta in memorare si o capacitate extraordinara de analiza a invatat usor, de tanar, mai mute limbi straine. Ciclul primar il face la scoala de stat din localitate unde primeste apoi o bursa la colegiul princiar Sf. Afra din Meißen. In 1775 termina studiile gimnaziale si se inscrie la facultatea de medicina din Leipzig. Ca sa se intretina, in aceasta perioada, a predat limbi straine si a tradus in germana lucrari de psihologie si medicina. Curand s-a transferat, pentru 9 luni, la facultatea din Viena unde a studiat cu renumitul profesor Joseph Freiherr von Quarin. Pentru ca a ramas fara bani, in octombrie 1777 a plecat la Sibiu (Hermannstadt) unde s-a angajat ca bibliotecar si medic prin bunavointa baronului Samuel von Brukenthal. In timpul sederii in Transilvania a vazut si consultat numerosi bolnavi de malarie (unii sunt de parere ca s-ar fi imbolnavit si el de aceasta boala). In acelasi an a fost admis in loja masonica din Sibiu. In august 1779, Hahnemann si-a incheiat studiile medicale absolvind Universitatea Friedrich din Erlangen.

In anii urmatori lucreaza ca medic, traducator si scriitor in multe localitati din nordul si centrul Germaniei. Aceasta perioada este marcata de suisuri si coborasuri, chiar intreruperea practicii medicale, pentru ca „mi-a adus mai multa paguba decat castig si am fost adesea rasplatit cu nemultumire” spune Hahnemann in scrisoarea din 29 august 1791. Se dedica total studiului reactiilor chimice, traducerilor si publicatiilor. In alta perioada, in Eilenburg este „binecuvantat cu pacienti” incat aproape nu mai are timp sa scrie sau sa manance dupa cum aflam dintr-o alta scrisoare din 18 septembrie 1801. Explicatia pentru aceste frecvente schimbari de domiciliu si activitati a fost cautata in natura sa vizionara, nemultumirea izvorata dinlipsa de eficienta a tratamentelor clasice, conflictul cu unii farmacisti (Leipzig) legat de medicamente si, nu in ultimul rand, problemele legate de hranirea tot mai numeroasei sale familii

 

In 1782 se casatoreste in Dessau cu fata unui farmacist, Johanna Leopoldine Henriette Küchler (1764–1830) cu care are 11 copii. De aici pleaca si ajunge la Gommern, Magdeburg. In 1785 incepe sa practice medicina in Dresda si sa continue traducera atat a unor lucrari stiintifice cat si beletristice. Tot aici incepe, in mod regulat, sa oficializeze studii

stiintifice. Curand apare articolul, „Über die Weinprobe auf Eisen und Blei“ (1788), adica „Despre testarea vinului cu fier si plumb” prin care a dovedit falsificarea bauturii cu „zahar de plumb” (acetat de plumb), o substanta dulce dar otravitoare. Astfel, testul hahnemannian al vinului ii va face numele cunoscut iar conducerea prusaca de la acea data il va face obligatoriu pentru comerciantii de vin din Berlin. In Dresda Hahnemann a activat o vreme si ca „medic al statului”, un echivalent al sanepiului de azi, activitate care-l va face sa scrie, printre altele, si despre otravirea cu arsenic.

 

Inceputurile homeopatiei. Nasterea unei noi filozofii in tratament

 

In 1789 Hahnemann pleaca, impreuna cu sotia si cei trei copii de la acea data, la Lockwitz si mai tarziu la Leipzig si de aici in apropiere la Stötteritz. Aici incepe sa lucreze la traducerea Farmacologiei in doua volume scrisa de renumitul medic scotian

Schotten William Cullen, profesor de medicină la Universitatea din Edinburg, cel care l-a avut ca elev pe John Brown autorul binecunoscutei teorii browniene. În lucrarea sa, Cullen consacra 20 de pagini indicaţiilor terapeutice ale scoarţei arborelui de Cincona (din care mai târziu se va izola chinina) şi considera, intr- o nota explicativa, că succesul acesteia în tratamentul malariei se datora faptului că substanţa este amară ea actionand ca un aperitiv.

Criticand acest aspect prezinta testele repetate pe care le-a facut pe el insusi si care au aratat ca dupa ingestia de cincona apareau semnele specifice malariei, fara a avea boala si conchide, cu precautie, ca puterea cinconei de a genera aceste simptome explica actiunea ei curativa in malarie.El povesteşte:

“Am luat, pentru a face experienţa, de două ori pe zi, 4 drahme (4 grame) de cincona. Picioarele, extremităţile degetelor etc. au devenit curând reci. Mă simţeam slăbit şi somnolent; în continuare inima a început să aibă palpitaţii şi pulsul a devenit dur, o anxietate intolerabilă, tremurături şi o slăbiciune a tuturor membrelor au apărut. Apoi bătăi în cap, roşeaţa obrajilor, sete, pe scurt toate simptomele caracteristice febrei intermitente şi-au făcut apariţia unul după altul exceptând frisonul particular al accesului de febră. Pe scurt, chiar şi acele simptome care apar de obicei şi sunt caracteristice cum ar fi obnubilarea, rigiditatea membrelor dar mai ales acea senzaţie penibilă de amorţeală părând a avea sediul la nivelul periostului tuturor oaselor din corp, toate aceste simptome au aparut. Aceste paroxisme au durat în jur de 2-3 ore şi nu s-au repetat decât când am mai luat o nouă doză, nu altfel. În final m-am regăsit într-o bună stare de sănătate.”

 

 

Astfel, în mintea lui Hahnemann a încolţit ideea că o substanţă capabilă să producă anumite simptome la un individ sănătos poate vindeca simptomele similare care apar la un individ suferind. Ceea ce nu este altceva decât principiul de baza al homeopatiei, “similia similibus curantur”. Spirit analitic, realizeaza imediat necesitea de a experimenta cat mai multe substante pe oameni sănătoşi, omul fiind de fapt beneficiarul acestei terapii.

 

In anul 1791, Hahnemann devine mebru al academiei „Churfürstlich Mayntzische Academie nützlicher Wissenschaften“ din Erfurt. Doi ani mai tarziu este acceptat in randurile academiei Leopoldina.

In Gotha, 1792, impreuna cu prietenul lui, Rudolph Zacharias Becker, inaugureaza un centru unde un medic „iubitor de oamini” (Hahnemann) va incerca terapii noi. De fapt au avut un singur pacient care a putut sa plateasca ingijirile si anume Friedrich Arnold Klockenbring care suferea de o afectiune mainiaco-depresiva. Tratamentul a constat in principal in discutii (psihoterapie) si probabil remedii homeopate. In 1793 pacientul pleaca vindecat dar Hahnemann va inchide asezamantul din lipsa de pacienti.

Periplul continua prin Molschleben, Göttingen, Pyrmont (1794), Wolfenbüttel, Braunschweig (1795) si Königslutter (1796–1799). Publica mai ales traduceri din chimie si farmacie dar si descoperiri proprii cum ar fi producerea unui oxid solubil de mercur util in dermatita atopica la copil (azi folosit ca remediu homeopat, herpar sulphur). In continuare, Hahnemann va testa pe el si apropiatii lui alte substante, rezultatele fiind inscrise intr-un jurnal medical din acea vreme unde ridica si problema unui nou principiu terapeutic (1796).

In 1799 impreuna cu familia (are deja opt copii) se muta la Altona unde incearca sa faca fata cheltuielilor crescande.

Pleaca din nou la Machern, apoi sta in Eilenburg (1801–1803) si se opreste la Schildau. Incepe sa trateze dupa principiile homeopate, dozele sunt reduse succesiv. Se muta la Torgau (1805-1810) si, situaţia financiară ameliorându-se, el s-a putut concentra mai mult asupra propriilor scrieri. Publica mai multe articole, cel mai important fiind cel din 1806 intitulat “Medicina experimentală” aparut în “Jurnalul de medicină practică”. Articolul oferă deja o idee generală despre principiile şi practica homeopatiei:

– medicamentele trebuie alese numai în funcţie de simptomele pacientului;

– alegerea remediului trebuie facută funcţie de principiul similarităţii;

– doza administrată este unică şi dintr-un singur remediu, dozele administrate sunt mici pentru a evita agravările, repetarea dozei se face funcţie de evoluţia simptomelor pacientului;

– efectele medicamentelor pot fi cunoscute doar prin experimente pe oameni sănătoşi altfel nu se pot distinge simptomele bolii de cele ale remediului respectiv.

In 1810 apare prima editia a „„Organon der rationellen Heilkunde“ („Organonul vindecarii rationale”, mai taziu intitulat „Organonul artei viindecarii”), primul tratat de homeopatie din lume. Datorita polemicii produse, Hahnemann este deja vazut ca fondator al unei noi scoli. Un an mai tarziu apare prima editia a „Materiei Medica Pura”, primul tratat ce cuprinde simptomele aparute ca urmare a testarii diferitelor substante pe oamenii sanatosi.

Leipzig 1811-1821, este perioada in care tine prelegeri la universitatea locala si, impreuna cu discipolii si fiul sau cel mare, va continua cu entuziasm cercetarile legate de alte substante. Publica in 1816 a doua editie a Materia medica Pura si in 1819 a Organonului. Printre pacientii importanti se numara Friedrich Wieck si principele Karl Philipp (feldmaresal austriac).

In perioada 1821-1835, in Köthener, este medic la curtea ducelui Friedrich Ferdinand von Anhalt-Köthen unde i se permite sa fabrice si unele remedii. Este sustinut in activitatea medicala de catre Adam von Müller (politician Austriac). Prima editie a „Chronischen Krankheiten“ („Bolile cronice”) apare in 1828-1830 este si prima schimbare in doctrina homeopata, aspect care a produs neliniste chiar in randul sustinatorilor lui. Acum Hahnemann stabileste ca doar principiul similaritatii nu este de ajuns si imparte patologia cronica in trei tipologii: psora, sicoza si sifilis. Introduce un nou concept, al miasmelor, adica o impregnare „toxica” a organismului. Astfel, in volumele „bolile cronice” va prezenta si remedii care ar putea combate psora. Mai departe produce din nou mirare cand vorbeste de potentarea remediilor (sucusiune si triturare) afirmand ca doar asa se pot obtine remedii valoroase si fara efecte adverse. Mai departe pentru ca teoria similaritatii era lacunara va introduce un nou concept, si anume „Vitalismus” adica „forta vitala”. Aceasta noua abordare va ocupa un loc important in editiile V (1829) si VI (1833) ale Organonului.

 

La 31 martie1830, dupa 48 de ani de casatorie, moare prima sotie a lui Hahnemann. Avand un mare numar de pacienti, patru din fiicele lui il vor sustine in practica medicala. Anii 1830 si 1831, anii epidemiei de holera vor contribui la consolidarea practicii homeopate. Textele cu recomandarile sale privitoare la abordarea acestei epidemii vor fi bine primite mai ales al Viena iar rezulatele sunt uimitoare. Hahnemann are meritul de a fi primul care a afirmat ca epidemia de holera este cauzata de „animale mici de ordin inferior” si recomanda camforul ca antiseptic. Desi in 1833 se deschide primul spital de homeopatie in Leipzig, Hahnemann trebuie sa lupte continuu cu cei care-i pun la indoiala teoria, mai ales cu conducatorul acestei institutii, Moritz Müller.

La sfarsitul anului 1834, tanara frantuzoaica de 34 de ani, Malerin Mélanie d’Hervilly reuseste sa-l faca de medicul de 79 de ani sa se indragosteasca. Urmeaza o perioada tumultoasa de iubire si Hahnemann decide sa se casatoresca fara binecuvantarea bisericii la 18 ianuarie 1835. Pleaca apoi la Paris cu o femeie mai tanara decat el cu 45 de ani. In ciuda varstei avansate desi are multi pacienti si se bucura de recunoastere, continua testele cu noi substante si definitiveaza a VI-a editie a Organonului, in care aduce pentru prima oara in discutie asa-numitele potente Q sau LM (dilutii 1:50.000). In 1837 are un pacient important in persoana violonistului Niccolò Paganini.

Se stinge din viata la 2 iulie 1843, probabil ca urmare a unei pneumonii. Inmormantat initial la cimitirul Montmartre este apoi mutat si inhumat impreuna cu a doua sotie la cimitirul Père Lachaise (1989). Pe piatra funerara, la dorinta sa, sta scris „Non inutilis vixi“ („n-am trait degeaba”)

 

Organonul – editia a VI-a

 

PREFAŢA AUTORULUI

Pentru a oferi o idee generală despre tratamentul bolilor aplicat de vechea şcoala de medicină (alopată), trebuie remarcat că aceasta presupune existenţa, uneori, a unei cantităţi de sânge în exces (pletora — care nu este prezentă niciodată), alteori a substanţelor materiale morbide şi a iritaţiilor; pornind de aici, acesta face să curgă sângele vieţii şi se străduieşte să elimine materia generatoare de boală sau s-o îndrepte altundeva (prin emetice, purgative, diaforetice, diuretice, plasturi, drenaje cu meşe, hemoragii etc.), în speranţa iluzorie că boala va slăbi şi va fi eradicată; dar, în loc să se întâmple aşa, pacientul va suferi mai mult, iar prin astfel de metode de tratament sau prin altele puterea şi seva nutritivă indispensabile procesului curativ sunt eliminate din organism. Corpul este asaltat cu doze mari de medicamente puternice, de multe ori repetate în succesiune rapidă o perioadă îndelungată, medicamente ale căror efecte de lungă durată şi deseori înfricoşătoare nu se cunosc şi pe care, înadins parcă, le face de nerecunoscut prin amestecarea mai multor substanţe necunoscute într-o singură reţetă; aplicarea lor constantă o lungă perioadă de timp, provoacă afecţiuni noi care deseori sunt incurabile. Ori de cate ori este posibil, pentru a se bucura de îngăduinţa pacientului,1 şcoala veche de medicină utilizează medicamente care suprimă şi ascund imediat simptomele prin contrast (contraria contrarii) o scurtă perioadă (paliative), întărind şi agravând cauza acestor simptome (boala însăşi). Alopatia consideră afecţiunile din exteriorul corpului drept pur locale şi independente şi se laudă că le-a vindecat prin metoda tratamentului extern, astfel încât afecţiunea internă va izbucni într-un organ mai nobil şi mai important. Când nu ştie ce să facă în cazul unei afecţiuni care nu cedează sau se agravează, vechea scoală de medicină încearcă să transforme respectiva afecţiune în alta, fără să ştie care, folosind un alterativ de exemplu: calomelul, care distruge sănătatea, sublimate corozive şi alte preparate din mercur în doze mari.

Se pare că ocupaţia profană principală a vechii scoli de medicină (alopatia) este de a transforma în boli incurabile sau mortale majoritatea bolilor – acelea devenite cronice din cauza ignorantei – epuizând şi chinuind întruna pacientul deja slăbit prin utilizarea de medicamente noi şi distructive. Când această practică pernicioasă devine obicei, iar cel care o aplică nu mai are mustrări de conştiinţă, ea se transformă într-un lucru foarte uşor de realizat.

Şi totuşi, medicul obişnuit al vechii şcoli găseşte argumente pentru fiecare din faptele sale dăunătoare, motive bazate exclusiv pe concluziile antice ale cărţilor şi profesorilor săi şi pe competenţa unui oarecare doctor renumit ce aparţine vechii şcoli. Până şi cele mai necorespunzătoare şi lipsite de sens metode de tratament îşi găsesc apărarea, aşa-zisul suport competent, şi fac din efectele lor dezastruoase dovada ineficacităţii lor. Numărul pacienţilor îmbolnăviţi sau care mor scade numai dacă aceştia sunt trataţi de un medic bătrân, convins treptat, după ani de greşeli, de natura înşelătoare a aşa-numitei sale arte, care nu tratează nici cele mai grave afecţiuni cu medicamente mai tari decât patlagina şi sucul de căpşuni (cu nimic, adică).

Această artă nevindecătoare — alopatia — care a deţinut, secole la rând autoritatea de a dispune asupra vieţii pacienţilor după bunul plac, perioadă în care a scurtat de zeci de ori mai multe vieţi decât cele mai grele războaie şi a îmbolnăvit mai tare milioane de oameni deja bolnavi, am discutat-o amănunţit, în ediţiile anterioare ale cărţii de faţă. Acum voi lua în discuţie exact opusul ei şi anume adevărata artă a vindecării, pe care am descoperit-o eu şi care acum este îmbunătăţită într-o oarecare măsură. Am dat exemple care dovedesc că vindecările remarcabile din vremurile trecute s-au datorat în esenţă întotdeauna remediilor homeopate, descoperite întâmplător de către medic şi care erau contrare metodelor terapeutice ale vremurilor respective.

În ceea ce priveşte homeopatia, lucrurile stau exact invers. Ea poate convinge cu uşurinţă pe oricine că bolile umane nu sunt provocate de nici o substanţă sau materie, ci că acestea sunt pur şi simplu afecţiuni spirituale (dinamice) ale forţei spirituale (principiul vital) ce animă corpul uman. Homeopatia ştie că vindecarea are loc datorită reacţiei forţei vitale la remediul corect care a fost administrat şi că vindecarea este sigură şi rapidă în raport cu forţa care încă există în pacient. De aici rezultă că homeopatia evită absolut tot ceea ce duce la slăbirea organismului2 oricât de mică ar fi aceasta şi pe cât posibil orice stimulare a durerii, deoarece durerea este şi ea un factor de scădere a forţei vitale. De aceea homeopatia foloseşte exclusiv acele remedii a căror capacitate de alterare sau afectare (dinamică) o cunoaşte cu precizie şi alege dintre acestea pe acela a cărui putere patogenetică (boala din punct de vedere medical) poate îndepărta boala naturală prin similitudine (similia similibus). Remediul ales este administrat pacientului în formă simplă, dar în doze rare şi mici, atât de mici încât, fără să provoace slăbiciune sau durere ocazională, îndepărtează boala naturală. De unde rezultă că, fără să-l slăbească, rănească sau chinuie pe pacient, boala naturală este îndepărtată; iar pacientul, chiar în timp ce se însănătoşeşte, îşi redobândeşte forţele. Astfel este vindecat. O realizare aparent uşoara, dar plină de probleme, care pretinde să gândeşti foarte mult, şi care îl însănătoşeşte perfect pe pacient, repede şi fără să-i provoace nici o suferinţă. Iată de ce este o realizare binevenită şi binecuvântată.

Homeopatia este un sistem medical absolut simplu, întotdeauna fixat pe principiile sale, ca şi pe practică, care ca şi doctrină pe care se bazează, dacă este corect înţeleasă, va fi completă (şi deci, utilă). Elementele pure din practică şi doctrina vorbesc de la sine, iar orice alunecare înapoi către rutina pernicioasă a vechii scoli de medicină, care este opusul homeopatiei, aşa cum întunericul se opune luminii, n-ar trebui să se laude cu numele onorabil de homeopatie.

Samuel Hahnemann
Kothen, 28 martie 1833 Confirmat la Paris, 1843

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>